Când te naşti şi locuieşti într-un anumit loc, fără să vrei,
ajungi să crezi undeva în subconştient că acela devine un univers, unicul,
pentru început. Apoi, vestea despre imensitatea altor universuri îţi zdruncină
sentimentul de „acasă”. Acasă nu poate fi peste tot, ci doar într-un câmp
magnetic creat de propria persoană cu ajutorul sentimentului de confort. Tot ce
rămâne înafara acestui câmp magnetic devine străin, îndepărtat şi înfricoşător.
Cu timpul, însă, diametrul câmpului de familiaritate creşte şi începe să se mişte,
dar poartă cu el amintirea primului său centru. Linia, care uneşte cele două
„acasă” ale mele, e una destul de lungă, de vreo 450 de kilometri, din cel mai
nordic punct al ţării, până în marea capitală din sud, dar stabilirea celui
de-al doilea centru a fost făcută treptat, din fericire. De aceea am şi avut
timp să analizez întregul proces.
Prima mea călătorie în Bucureşti a fost acum 3 ani. Nu ştiam unde sunt, cum se
numesc străzile acelea, cum sunt ele poziţionate pe hartă, cum să ajung în
cutare loc sau în altul, ci eram ca teleportată într-un loc de cinci ori mai
mare decât orăşelul de provincie în care mă născusem, de 10 ori mai înalt şi de
15 ori mai gălăgios. Nu eram speriată, dar toate noţiunile de spaţio-temporalitate
îmi erau date peste cap. Cum adică să petreci o oră pe drum, între destinaţii?
Într-o oră străbăteam orăşelul meu în lung şi-n lat. Ca să nu mai vorbim că o
călătorie cu tramvaiul era pentru mine (în copilărie, mai ales) o ocazie destul
de rară şi un motiv de bucurie, pentru că întotdeauna destinaţia era un magazin
din afara oraşului la care mergeam doar la anumite evenimente. Iar aici, erau
zeci de tramvaie pe care ai fi putut să le iei!
Tot atunci am făcut şi prima mea călătorie cu metroul. Habar n-am de la ce staţie
până la ce staţie. Ştiu doar că băiatul cu care mă plimbam a râs de mine când
am întrebat uimită dacă mergem „cu metroul?!” şi că îmi spunea să mă port
firesc, pentru că făcusem nişte ochi cât Bucureştiul de mari şi mă apropiam
destul de mult de marginea peronului ca să văd şinele de tren. După aceea, o
bună perioadă de timp, am nutrit o adevărată pasiune pentru mersul cu metroul,
pentru mirosul specific din staţii - de plastic şi de metal, combinat cu
mirosul patiseriilor de lângă peron, pentru sunetul de scârţâit de roţi, când
ajunge trenul în staţie şi vocea caldă a femeii care spune articulat „Atenţie,
se închid uşile!”. Ulterior, când am mai acumulat experienţă, am început să joc
un fel de concurs cu mine însămi, încercând să nimeresc de fiecare dată locaţia
peronului, odată cu vocea femeii - „Urmează staţia X, cu peronul pe partea Y.” Şi,
desigur, am păstrat într-un cufăr cu amintiri prima mea cartelă de metrou.
Începusem, de fapt să pun bazele unui nou „acasă”.
Acum, după 3 ani, iau metroul aproape zilnic, alergând şi fără prea multă
filosofie. I-am învăţat chiar şi regulile nescrise, ca pe nişte coregrafii.
Ghicesc locaţiile peroanelor înainte ca vocea femeii să zică măcar „Atenţie...”.
Mă poziţionez în faţa uşilor înainte să ajungă metroul în staţie. Mă uit la feţele
celorlalţi călători, la fel cum şi ei se uită la feţele celorlalţi (întotdeauna
se creează un circuit intern al privirilor, nu poţi scăpa necercetat, mai ales
dacă ai privilegiul de a sta pe scaun). Şi, uneori, când am chef de joacă, mă aşez
cu spatele pe pereţii de cauciuc gros şi pliat ai joncţiunilor dintre vagoane,
ca să simt adrenalina fiecărei curbe. Metroul nu mai reprezintă pentru mine un
exotism, aşa cum era privit altădată, dar rămâne un factor special al unui nou
„acasă” care nu mă lasă să intru în monotonia celorlalţi. Şi cred că ăsta e
lucrul cel mai important atunci când se întâmplă o astfel de mutare de
domiciliu, nu să devină pentru tine un loc atât de cunoscut, încât să fie
insesizabil, ci, mai degrabă, să reuşeşti să-i atribui funcţii şi semnificaţii
care să ţină numai de tine şi care să certifice zona de familiaritate despre
care vorbeam mai sus.
Schimbările au fost multe, nu numai cele care ţin de dimensiuni matematice,
distanţe şi timp, dar astea au fost cele mai pregnante. S-au schimbat atmosfera
locului, oamenii, până şi limba, întrucâtva.
De curând, am revăzut locurile prin care m-am plimbat acum 3 ani, când eram
pentru prima dată în Bucureşti. Şi revelaţia mea a fost una destul de mare.
Acolo unde credeam eu că sunt undeva departe, în afara posibilităţilor mele de
a înţelege geografia urbană a oraşului, eram de fapt destul de aproape de
locurile astăzi cunoscute. Acolo pe unde treceam privind fascinată, neştiind
unde sunt, eram de fapt în spatele unei zone prin care trec acum destul de des.
Nu mai sunt nici distanţele astea ce-au fost! Pentru că, odată ce nivelul de
familiaritate al câmpului magnetic creşte, creşte şi sentimentul de aproape,
sinonim cu „acasă”.
Sabina BALAN