luni, 28 ianuarie 2013

„Colecţie” de stiluri arhitectonice în Conacul Leondari-Buznea

Satul Ciuciulea, situat în partea de nord-vest a Republicii Moldova, este unul pitoresc, frumos amenajat, nedescoperit încă în adevărata lui valoare. În Ciuciulea se află unul dintre cele cinci conacuri boiereşti din Republica Moldova - Conacul Leondari-Buznea.    Construit în 1831, palatul conacului reprezintă un exemplu de arhitectură clasicistă din Basarabia. În imediata apropiere nu există alte construcţii, ci doar o aglomerare de parcuri, un spaţiu ce include parterul cu havuz, aleea centrală, un sector cu pomi fructieri, o gheretă unde se servea ceaiul, o oranjerie ş.a.    
Clădirea palatului are formă dreptunghiulară şi două etaje. Pe lângă clasicismul basarabean, arhitecţii au inclus şi elemente de clasicism rusesc târziu. Temelia şi peretii de bază sunt din piatră, pereţii despărţitori din lemn, iar acoperişul din tablă de metal, fixat pe grinzi de lemn.   Elementul esenţial din interior îl constituie sala mare, care se deosebeşte de celelalte prin înălţimea ei dominantă, de 4,3 metri şi acurateţea structurii interioare. Decorul este unul minunat, fiind reprezentat prin elemente vegetale, aplicate îndeosebi pe plafoane şi tavan. Element dominant sunt considerate a fi şi sobele din teracotă. În unele detalii ale conacului s-au păstrat amprentele stilului Art Nouveau, ale celui modern rusesc şi ale stilului 1900 românesc.     

La ieşirea din curte au supravieţuit stâlpii din cărămidă care sprijineau porţile de metal ce întruneau compoziţii ajurate din metal forjat. Într-un blazon - medalion amplasat deasupra porţii de la intrare este inclusă monograma proprietarului, ce s-a păstrat până astăzi. Parcul palatului întrunea, în alte timpuri, specii rare de pomi decorativi, până azi mai păstrându-se câţiva castani cabalus, biote bătrâne şi un exemplar rarisim de gladita trinodală,cu vârsta de peste 130 de ani. În prezent conacul este funcţional, aici fiind Şcoala profesională din sat. Palatul este Casa de cultură a Şcolii profesionale, iar hambarul dreptunghiular, care reprezenta una din construcţiile fundamentale ale curţii, este folosit drept clasă pentru studierea maşinilor agricole a Şcolii profesionale.
Conacul este realmente foarte frumos, iar aleea principala una de vis, mai ales primăvara, când pomii sunt înfloriţi. Nu rămâne decât să-l vizitaţi…
Erica LATIPOVA, studentă USB „Alecu Russo” Bălţi 

“Cel mai sincer trofeu, ropotul de aplauze!”

Preselecţie. O uşă mare brodată de emoţiile a câtorva zeci de tineri, câteva scaune aliniate de-o parte şi de alta şi unghii roase în aşteptare. În sală: un scaun, două ferestre deschise, poezii notate în palmă, priviri aţintite. Vocea interioară mă îndrumă buimac mai aproape de membrii trupei şi mă loveşte c-un ghiont să deschid gura. Uiţi tot: parantezele dintre versuri gândite acasă, semnele de punctuaţie şi îndrumările primite. Lăuntricul începe asemenea unui ceas elveţian să prindă viaţă.
Ore încărcate de tensiune trec până la afişarea rezultatului ş-altele petrecute după. Sprâncene încruntate, buze muşcate, clipe pline de speranţă, cafele pierdute, mucuri de ţigară, îmbrăţişări şi multe alte elemente decorează atmosfera “Drama Club”.
Ambianţa îmbrăţişează fiecare novice încă de la primele beri băute. De la strângeri de mână şi până la un clinchet de pahar sunt doar câteva momente, de obicei pierdute printre liniile de dialog. Filme, piese de teatru, scurtmetraje, cărţi... niciuna nu e ocolită de conversaţie, de fapt chiar merg mână în mână cu acest anturaj. De oriunde poţi auzi câte o umbră a zâmbetelor provocate de glume, aici căscatul e de mult în starea de somnolenţă.
Apoi o altă sală: doi pereţi împovăraţi de oglinzi, scaune de jur împrejur şi o masă unde odihnesc foi de scenariu. Se aud paşi ce aşteaptă să încarce scena şi momente de repetiţie ce bat la uşă.
Distribuţia. Să-i fi văzut cât de larg zâmbesc la repartizarea rolurilor. Să-i fi auzit cât de mult pălăvrăgesc pe baza fiecărui personaj, gest sau sentiment. Scrâşnesc din dinţi şi strâng din pumni ca munca să ajungă la un rezultat plăcut. Se mai bombăne pe la colţuri, dar ineditul lasă guri căscate.
Luni, două-trei la număr, urcă pe scenă tineri ambiţioşi. Mai sunt 15 minute până la “au-au-au” (un strigăt de încredere) ce încercăm să le pierdem pe intrarea în rol, pe timpane zguduite de melodiile preferate, pe un text şi pe un “baftă” şoptit la ureche.
 “- Intră publicul, intră publicul! “şi toţi înlemnesc de emoţii. Se ascund în personaj în spatele cortinei aşteptând să verse tracul pe gong. Se aude un “trag cortina?” şi imediat se ivesc ochii publicului. E totul pus la punct, agitaţia încă se mai menţine în culise, dar încrederea în sine e stăpână pe fiecare dintre noi. Cel mai sincer trofeu rămâne ropotul de aplauze. Urmează o seară de care să ne bucurăm, să profităm şi să mai chicotim la ce greşeli am mascat pe scenă.
Fugim la munte să-l încărcăm cu stări de bine, nopţi albe şi căldură. Muzica, focul de tabără, vinul fiert, drumeţiile, “încă o fotografie” contribuie la predarea “spiritului Drama”, ce fuge de la o generaţie la alta.
Anii trec, iar timpul se pare că nu bagă de seamă prietenia căruia teatrul îi ţine isonul. Creştem frumos.
Sebastian CIOBANU - Drama Club Botoşani

Vizita unui străin în ţara sa

Cetatea Albă (în ucraineană Bilhorod-Dnistrovski) este un oraş în raionul omonim din regiunea istorică Bugeac, în Ucraina de astăzi regiunea Odesa. În timpul lui Burebista, cetatea se numea “Tyras” şi ţinea de regatul dacic al lui Burebista. Cetatea s-a aflat sub suveranitatea moldovenilor între 1359 şi 1484, când Ştefan cel Mare a pierdut cetatea, aceasta fiind cucerită de turci. Oraşul devine parte a Regatului României între 1918 şi 1940.
Vizita la Cetatea Albă aflată azi pe teritoriul oraşului Bilhorod – Dnistrovski din Ucraina, a fost o mare sărbatoare, o revelaţie,  un moment de revedere a pământului strămoşesc înstrăinat de mai marii timpurilor prin care a fost şi ne este dat să trecem...  Nu vorbesc despre alţii, dar cel puţin pentru mine, a păşi pe locurile unde cu mulţi ani în urmă a călcat însuşi Marele Voievod Ştefan cel Mare este chiar un motiv de mândrie, dar şi de profund regret! Priveam cu plăcere locurile minunate din preajma cetăţii, respiram în voie aerul umed venit dinspre mare, admiram splendoarea acestei fortăreţi seculare ce-şi scaldă tălpile zidurilor în apele încântătoarei şi veşnic tinere Mări Negre, vroiam mai repede să-i spun cât de dor îmi era de dânsa... Am zărit-o de după colţul unei case parăsite: înaltă, mândră ca odinioară, cu turnurile înalţate spre cerul albastru, parcă stătea de veghe, pregătită oricând să ţină piept duşmanilor!
Am găsit cetatea invadată de câteva zeci de tarabe. Acestea, cu toate că au alură strict comercială, nu denaturează deloc imaginea priveliştii în ansamblu. Există o congruenţă specifică, care aminteşte de vechile tarabe ale ţăranilor de prin jurul cetăţii în plină perioadă medievală. Fotografii, picturi, brăţări, coliere, statuiete, soldăţei din plumb, obiecte de artizanat, sculpturi, bijuterii din  pietre sau scoici – pe toate le găseşti doldora prin aceste tarabe. După minute bune de cotrobăit printre obiectele de pe tejghele, grăbim pasul spre poarta principală a fortăreţii. Uşa din metal te transpune instantaneu în altă epocă, mai  ales că imediat ce o deschizi te aşteaptă vigilent un cavaler echipat în zale şi coif: stă drept şi neclintit pe scaun, gata în orice moment, pentru 10 grivne (valută ucraineană), să se pozeze cu turiştii. Odată ajunşi în curtea interioară a cetăţii se deschide o panoramă maiestoasă ce impresionează pe orişicine: ziduri şi contrucţii păstrate intacte, arene de luptă, tunuri cu ţevile îndreptate spre eventualii duşmani, artilerie grea, etc.
Într-un spaţiu special amenajat stăteau înşiruite aceste maşini de război, care în vremea groaznicelor confruntări de pe malul mării semănau groază în duşmani, iar azi s-au transformat, odată cu trecerea timpului, în vestigii istorice, obiecte de muzeu. Fără să vrei ele te duc cu gândul în întunecatul şi controversatul Ev Mediu, când fiecare putea lua în mână arbaleta - pentru a-şi încerca talentul de ţintaş. Iată aici, unde totul este istorie, am dat dovadă de îndemînare şi am reuşit să obţin succese în competiţia de tragere din arbaletă: n-o să mă credeţi, dar am nimerit în ţintă din prima!
Citadela cu zidurile-i groase îţi dă senzaţia de protecţie, de siguranţă. În interiorul ei se aude cum marea alină malul din preajma cetăţii. În tot acest răstimp, cât m-am aflat în interiorul fortăreţei, am încercat să nu las nicio piatră din zid neatinsă cu privirea. Am vrut ca paşii mei să măsoare fiecare petic de pământ şi trăiam senzaţia că mă aflu cu un picior în epoca dominată de cavaleri în armuri puternice, cu privirea cruntă, pregătiţi permanent să lupte. Cu toate că Cetatea Albă a fost transformată în obiectiv turistic şi amenajată conform standardelor muzeistice, specificul arhaic se păstrează extraordinar de bine şi atmosfera de epocă rămâne proeminentă, indiferent de instalaţiile moderne din jurul ei, indiferent de barurile şi terasele cu băuturi răcoritoare...
Valentin BALAN,
student USB „A. Russo”, Facultatea de Filologie

duminică, 27 ianuarie 2013

Mic ghid pentru a ne feri de „non-informaţii

Surs[ foto: http://sorin314.wordpress.com
Cu toţii trecem în această viaţă printr-un flux continuu de informaţii, care ne formează caracterul, felul nostru de a gândi şi a acţiona în diverse situaţii. Aceste informaţii vor exista mereu pentru simplul fapt că societatea se caracterizează printr-o totalitate de oameni care trăiesc laolaltă şi cărora le este imposibil să nu interacţioneze. În acest sens, ei vor tinde mereu să afle statutul general al acestui "grup" (prin mass media), întrebându-se ulterior: "Cum pot să o duc eu RĂU dacă toţi o duc FOARTE BINE în această ţară??". Prin aceasta afirmaţie, de cele mai multe ori urmărim să ne raportăm la nivelul de trai al grupului, însă uităm că valoarea ne-o dăm noi înşine şi nu grupul în care trăim, dar totuşi NU ESTE VINA NOASTRĂ, acesta este doar un efect psihologic al maselor - care până una-alta - afectează pe oricine.
Informaţiile furnizate în ziua de astăzi de mass-media, dacă nu sunt filtrate cu înţelepciune de către noi, ajung să ne prindă într-un cerc mental închis, care pur şi simplu ne blochează la un anumit nivel al cunoaşterii. Spun asta referindu-mă la informaţiile ce ni se expun şi care tind tot mai mult să transmită inutilul "înfăşat" într-o formă magnifică, electrizantă şi atrăgătoare. În ziua de astazi nu este nimic ieşit din comun să auzi despre accidente teribile, oameni care se sinucid, oameni care suferă, oameni care o duc rău. Ba chiar mai mult de atât, a ajuns o constantă în care dacă ne prindem, nu facem decât să ne învârtim în acelaşi spectru de idei de "n" ori, pierzând cea mai importantă resursă a vieţii noastre, şi anume TIMPUL.
Am întrebat odată o persoană care este scopul pentru care urmăreşte stirile acelea sumbre şi mi-a răspuns că face asta pentru a învăţa din experienţele altora. Totul bun până aici, însă, cât să tot aprofundăm acea experienţă a accidentului teribil? Nişte gânduri repetate prea des devin parte din caracterul nostru. Ca o unghie ce scrijeleşte un perete. Azi puţin, mâine puţin, urmele devin sesizabile şi se adâncesc în noi tot mai mult, până când experienţa accidentului sădeşte teama în sufletul nostru, experienţa celor care se spânzură sădeşte tristeţe, experienţa celor care o duc rău sădeşte neputinţă şi aşa mai departe.
Cu toţii dorim să cunoaştem şi să fim la curent cu mediul ce ne înconjoară, dar suntem din ce în ce mai privaţi de informaţia de calitate. Tot mai puţine canale ne arată ceea ce ne interesează şi tot mai mulţi caută să obţină un rating cât mai mare iar pentru asta, emisiunile se folosesc de subiecte de "scandal", care prind foarte bine la clasele de oameni cu o educaţie scăzută, sau cu un simţ al esteticului şi al frumosului de aceiaşi factură. Mai mult decât atât, consider că subiectele de scandal constituie o tehnică primitivă/
bazală de succes, deoarece incită oamenii la un entuziasm şi o curiozitate antrenată spre negativism (care se datorează simplului fapt ca noi, oamenii, avem dintotdeauna tendinţa de a ne înclina mult mai uşor spre negativ decât spre pozitiv). Puţini realizează că această "curiozitate" ce hrăneşte nevoia de "scandal" o putem potoli mult mai uşor cu un gram de cultură, extrasă dintr-o carte bună.
Eu personal prefer să îmi iau strictul de informaţii prin radio, deoarece prezintă un impact vizual mai mic în cazul în care nimeresc vreo ştire "terifiantă" şi prin Internet, care de asemenea îmi permite filtrarea informaţiilor. Deşi aparţin unui profil de ştiinţe sociale, nu sunt tentat în a urma o carieră în acest domeniu, fiindcă jurnalismul îşi schimbă faţa de la o zi la alta, informaţiile se transformă treptat în non-informaţii iar oamenii au, înainte de toate, dreptul la informare. Iar primul meu defect (pentru unii) este acela că îmi place să exprim realitatea.
În concluzie, aş vrea să încurajez pe oricine în a filtra informaţiile de care are nevoie şi să gândească de două ori înainte de a permite ca buletinul de ştiri să îi schimbe percepţiile referitoare la realitate, pentru că „Nu tot ce zboară se mănâncă”.
Matei ZVANCIUC, Colegiul naţional A.T. “Laurian” Botoşani

Fără biblioteci, am fi mult mai săraci…

Biblioteca reprezintă un izvor nesecat de cunoştinţe… Asta am putea auzi de la orice elev sau student, realitatea este, însă, alta. Cu tristeţe constat că biblioteca nu mai este, deja, un loc în care orice tânăr s-ar refugia pentru a se pierde în lumea cărţii. Mă confrunt zilnic cu acest adevăr când păşesc pragul Bibliotecii ştiinţifice a Universităţii “Alecu Russo” din Bălţi, care este printre primele biblioteci din Republica Moldova, după numărul de cărţi. Oare sunt conştienţi de importanţa şi fericita sansă studenţii şi elevii, de marele noroc de a putea beneficia de serviciile acestei instituţii?!
Recent citisem despre firma de parfumuri suedeză Byredo, care a lansat o lumînare cu miros de bibliotecă, ce-l aminteşte pe cel al ultimelor lecturi şi cărţilor adunate pe rafturi. De asemenea, se mai spune că “deşi designul lumânării este extrem de sobru, odată aprinsă, emană o multitudine de mirosuri ce-i pot consola pe cei care nu au un şemineu lângă care să se aşeze cu o carte în mână. Şi amatorii de tablete se pot bucura de mirosul unei cărţi adevărate. Faţă de răceala paginilor de pe iBook, lumânarea aduce un strop de poezie”. Mă întreb daca nu cumva vom uita ce înseamnă mirosul îmbătător al cărţii, încotro se îndreaptă progresul ştiinţific şi dacă crearea pe cale artificială a senzaţiilor nu ne transformă cumva în nişte roboţei...
Cu părere de rău, se observă că cititul în bibliotecă este condiţionat de programa şcolară sau cea universitară şi nu de dorinţa lăuntrică de a deveni bogat intelectual, elevat. Acest fapt l-am remarcat personal: în special  vizitatorii la bibliotecă vin după orele de curs. Chiar şi doamnele bibliotecare mi-au confirmat observaţiile, deci cărţile sunt cel mai des împrumutate nu din dragoste pentru lectură, ci din necesitatea de a fi în pas cu programa şcolară. Sălile de lectură îşi primesc oaspeţii de cele mai multe ori până la ora şase seara, apoi biblioteca devine un “mausoleu al Cărţii”, unde doar câţiva cititori mai continuă să îngenuncheze în faţa tomurilor.
Cred că am ajuns să trăim într-un secol al desensibilizării spirituale, deoarece nu ne mai interesează cărţile. Avem calculatoare şi cărţi electronice, nu mai avem timp să ne plimbăm prin parc, preferăm să explorăm necunoscutul virtual, ne plictisim să petrecem timpul cu cei dragi, preferând o comunicare prin skype, Facebook sau alte site-uri de socializare şi am ales indiferenţa… Tindem să afirmăm că trăim o viaţă dinamică şi progresivă, deşi realitatea ne demonstrează că “aspirăm” spre o inhibare a spiritului.
Important este să conştientizăm realitatea şi să începem să asimilăm o nouă ideologie, un nou model de viaţă: să lăsăm cochilia în care ne închidem benevol, să eliberăm spiritul pentru a putea fi cultivat. Vă îndemn să facem ca grădina cărţilor (biblioteca) să nu simtă criză de cititori, s-o explorăm zilnic prin lectură pentru a reveni, de fiecare dată, la copacul îndrăgit, umbra căruia ne-a fost scut protector în ploaia existenţei noastre!
Irina BURCOVSCHI, USB “Alecu Russo” Bălţi

Viaţa omului - artist continuă şi după ce inima nu mai are bătăi…

Foto: http://www.blog.catalingeorgescu.com/
Multă lume mă întreabă cum este să trăieşti într-un Liceu de Artă sau, mai bine spus, cum este să „supravieţuieşti” într-o lume plină de artişti…
Ei bine, nu e aşa de simplu cum pare. A fi artist nu este acelaşi lucru cu a fi om. De fapt, asta învăţ… să fac diferenţa dintre viaţa mea de pe scenă unde publicul mă aplaudă sau de viaţa mea pe care o pun la picioarele profesorilor universitari atunci când merg la concursuri, iar ei... nu schiţează niciun gest, nu se aplaudă sau nimeni nu îţi face vreun compliment, fie el şi doar cordial şi viaţa mea reală unde muncesc mult, dorm puţin şi niciodată nu am timp suficient pentru oamenii pe care îi iubesc...
Aici învăţ faptul că artiştii nu au suflet, dar în acelaşi timp trebuie să îl dăruiască publicului, un artist trebuie să fie modest, dar în acelaşi timp trebuie să îşi domine auditoriul, sau că un artist nu trebuie să arate niciodată publicului că este sfâşiat sufleteşte de lacrimile şi suferinţele din spatele cortinei...
Viaţa unui artist se naşte odată cu ridicarea cortinei, continuă în lumina reflectoarelor şi se stinge odată cu aplauzele publicului. Viaţa omului artist continuă şi după ce inima numai are bătăi pentru că rămâne în bucuria celor ce l-au aplaudat.
Un artist moare de mii de ori la picioarele publicului şi reînvie iar şi iar, mai complet sau nu, mai bine pregătit sau nu...
Cu toate că a fi artist înseamnă să îţi minţi publicul cu zâmbetul pe buze, nimic nu se compară cu o viaţă dăruită artei... Deşi orele de studiu ajung de multe ori chiar la ordinul sutelor, mereu ai mulţumire sufletească.
Lorena PALADE

Voluntar cu aripi de înger

Anutza Saulea. Foto: Facebook
Generozitatea este o mână de ajutor întinsă de iubirea necondiţionată. Ea te determină deseori să faci un pas către dăruire.
Nu are importanţă de unde vii sau din ce mediu faci parte – dacă ai avut măcar o dată în viaţă sentimentul că poţi să ajuţi pe cineva de lângă tine, înseamnă că ai primul atu pentru a deveni voluntar.
Eu, fiind voluntar la Asociaţia „Ne Trebuie Speranţă”, am şansa de a-mi petrece o parte din timpul meu liber alături de copiii cu Sindromul Down. Am desfăşurat multe activităţi împreună cu ei şi am organizat spectacole caritabile prin care cei cu inima mare le-au dăruit copiilor o mică speranţă.
De fapt, în toate aceste momente în care i-am ajutat să confecţioneze felicitări pentru 8 martie, să pună mărgelele pe o aţă pentru a face o brăţară, să înveţe paşii la anumite dansuri sau să picteze globuleţe de Crăciun, am învăţat ce înseamnă adevărata afecţiune.
Această valoare importantă este benefică pentru sufletele inocente, care ne aşteaptă de fiecare dată cu nerăbdare. Ele nu doresc decât atenţia celor din jur şi un strop din căldura fiecărui suflet. Mare le este bucuria când cineva de lângă ei inventează mici joculeţe în care să-i atragă. De fapt, lucrurile mici şi
banale, precum lipitul hârtiilor sau pictatul baloanelor, sunt cele care le aduc mulţumirea. Oare nu acelaşi lucru ar trebui să facem şi noi, oamenii normali? Să inţelegem că fericirea se găseşte în lucrurile mărunte. E o lecţie pe care nu o poţi învăţa decât dacă ai suflet.
Şi totul este posibil datorită unui adevărat om care coordonează toate activităţile, doamna Silvia Griciuc. Uneori mi se pare că în spatele ei văd aripi de înger. Dumneaei este persoana care se implică în fiecare acţiune şi care ia iniţiativa în orice împrejurare. Datorită ei şi a persoanelor cu suflet mare, copiii cu Sindromul Down au un sediu unde îşi petrec majoritatea timpului şi unde intră în contact cu ceilalţi copii – Şcoala nr. 5.
Este uimitor cum fiecare gest al copiilor te determină să conştientizezi faptul că întreaga viaţă este
o luptă continuă. Ei sunt exact ca ceilalţi, persoane care au soarele în priviri, care au conturat zâmbetul pe faţă, care au montat în suflet diamantul iubirii. Ceea ce trebuie să conştientizeze fiecare persoană este faptul că iubirea este necondiţionată. Fie că eşti mamă, copil, elev, voluntar sau orice altă persoană, pentru persoanele defavorizate poţi fi un adevărat sprijin la nevoie.
A dărui înseamnă a-ţi dedica o parte din inima ta altcuiva. Dăruieşte o picătură din sufletul tău celor care au nevoie de afecţiune! Oferă-le speranţă şi vei vedea cum pe faţa lor se conturează zâmbetul şi ceea ce poate cauţi, oricine ai fi de multă vreme: un suflet!
Anutza Saulea, Grup şcolar «Dimitrie Negreanu» Botoşani 

miercuri, 23 ianuarie 2013

Farmecul lumii privită prin ochi de copil…

Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa fiecăruia, reprezentând vârsta inocenţei şi a candorii. A fi copil înseamnă a păstra bucuria şi puritatea privirii cu care încearcă să cuprindă lumea, iar această cuprindere este specifică tuturor vârstelor. Copilul percepe universul înconjurător ca pe un spaţiu magic, de basm. Copiii sunt sensul vieţii pentru majoritatea persoanelor. Ei sunt asemeni florilor, care înfrumuseţează şi dau sens vieţii. Copilul în familie este un mare dar de la Dumnezeu. O binecuvântare, care aduce bucurie părinţilor.
Copiii au felul lor de a vedea lumea şi sunt singurii cărora nu le este frică de viitor. Îşi zidesc fericirea pe visuri, iar poveştile în care binele învinge răul fac parte din realitatea lor. Toate gândurile măreţe, toate invenţiile, cu adevărat  importante, au izvorât din sufletul unui copil, care a visat să-şi depăşească condiţia şi să impresioneze lumea, demonstrând astfel că evoluţia societăţii depinde de ambiţia visului unui copil.
În acest articol vreau să mă refer la copiii care n-au avut şansa de a auzi glasul dulce al mamei şi care au nevoie de susţinerea noastră. Acum doi ani elevii din Liceul Teoretic “Alexandru Ioan Cuza” din oraşul Bălţi, împreună cu profesorii, au creat un frumos obicei de a participa la acţiuni de caritate în Centrul de plasament temporar şi reabilitare a copiilor. Astfel, cu gânduri dragi pentru aceşti copii, crunt loviţi de viaţă şi cu cu sufletul deschis, elevii şi profesorii au vizitat micii îngeri, ce încearcă să depăşească tristeţea, iubind fără a şti ce-i ura şi răzbunarea, ce visează cu ochii deschişi emanând dragostea prin zâmbetele lor minunate...  Profesorii, care ne-au îndrumat în toată această frumoasă activitate sunt Lilia Jmurco, profesoară  de geografie şi Lilia Demciucov, psiholog şcolar. De la dumnealor am învăţat că poţi fi mândru făcând fapte bune, că e un sentiment minunat să ştii că ajungi la inima acestor micuţi şi că te îmbogăţeşti prin ceea ce dăruieşti.
Bunătatea, dragostea şi afecţiunea noastră, darurile aduse acestor copii, au fost răsplătite din plin de încântarea şi veselia prietenilor noştri. Am încercat să aducem bucurie în inimile acestor copii şi le-am demonstrat că nu suntem indiferenţi şi împreună putem schimba soarta lor, amintindu-ne de Antoine de Saint-Exupery, ce spunea că “Toţi oamenii mari au fost mai întîi copii”. Mai ales că ei nu cer mult, este destul să răspunzi reciproc zâmbetului lor copleşitor... Cred că semenii noştri au nevoie doar de o mână întinsă, de un strop de grijă din partea lumii exterioare şi au nevoie de o şansă pentru a-şi demonstra valoarea. E atât de greu să ajungi la sufletul unui copil, însă această clipă merită a fi trăită,  pentru că este o experienţă de neuitat. E necesar să privim lumea cu ochii lor ca să simţim prin ce trec şi ce simt dânşii...
Olga BORDEI, Liceul Teoretic „Al I. Cuza” Bălţi

Ce este scrisul? Asta e întrebarea!

Atunci când scriu, îmi place, uneori, să apropii ochii de minuscula bilă de la vârful pixului,  ca să  văd, de la nivelul foii, cum se contopeşte lichidul creator (cerneala) cu faţa imaculată şi perfect liniată a paginii de caiet. Privind această atingere delicată şi fină  îmi închipui, involuntar, că obiectul scrisului (pixul) este ca o bărcuţă de hârtie, care pluteşte nestingherită pe apele cristaline ale unui râu. În bărcuţa mea, din  păcate, încă, mai pătrunde apă, fisurile existente îmi provoacă bătăi de cap şi inimă. Studiind specificul fiecărei crăpături, încerc să le astup şi sunt convins că, odată realizat acest lucru,  nu voi face altceva decât să mă delectez privind şi exploatând  orizontul imaginaţiei mele şi o să ating, plăpând, cu barca mea oglinda apei.
Prin această analogie am vrut să spun că scrisul pentru mine, acum, este un migălos proces în care încerc să-mi creez abilitatea de a transforma gândurile şi ideile în cuvinte pe hârtie sau pe monitorul laptopului. În acest context facultatea la care învăţ m-a ajutat să-mi construiesc “barca”, m-a trimis acolo de unde pot să iau cel mai bun şi trainic lemn, cu care să-mi întăresc şubredul schelet al bărcii.
Îmi este foarte greu să scriu, aceasta se întâmplă tocmai din faptul că nu pot să imortalizez în timp real impulsurile gândirii mele. Nu pot, cum spunea cineva, să gândesc în scris, trebuie mai întâi să trec printr-o perioadă în care îmi fac ordine în minte şi îmi focusez atenţia doar spre ceea ce trebuie să scriu. Ador momentele când un text îl scriu dintr-un foc, instantaneu, fără momente lungi de gândire şi chin creativ. Acum simt că datorită Facultăţii de filologie şi a lecturii, timpul dintre concept şi realizarea textului se micşorează îmbucurător. 
Groaza cea mai mare o am atunci când în faţa mea se află foaia albă, ce aşteaptă să fie umplută cu sens.  Mă sperie acest lucru, paradoxal dealtfel, deoarece am textul în minte, dar imediat  ce apăs prima tastă sau aşez pixul pe foaie neatinsă, simt, la un moment dat, cum mi s-a întâmplat de multe ori, că scap, în mod fatal, textul de sub control… O ia razna, cum îmi place să spun.
Deseori dacă nu transform o idee în text scris, este ca şi cum nu aş purta ochelarii, care mă ajută să vad conturul obiectelor, esenţa. Gândul devine palpabil, capătă o pondere mai mare pentru mine, fiind uneori o poartă spre dezvoltarea ideii. Un simplu cuvânt scris devine pentru mine o scânteie care poate aprinde rugul imaginaţiei.  
Valentin BALAN, Facultatea de filologie,
USB “Alecu Russo”, Bălţi  

marți, 8 ianuarie 2013

Oameni sau roboţi?!

Foto: www.procinema.ro. Good movie...
Nu prea mai scriu în ultima vreme, pentru că sunt mult mai pasionată de fotografie (alt hobby pentru care nu am suficient timp...). Dar mi se mai întâmplă, din când în când, să încerc să îmi explic ce îmi e neclar prin vorbe aşternute pe tastatura calculatorului…
De exemplu, mă întreb ce structură trebuie să ai ca să faci acte de caritate, acţiuni umanitare, cum vreţi să le spuneţi. Nu mă gândesc la cele din zona politică (am regizat şi eu destule, cu jurnaliştii după mine) şi umanitarismul de paradă ce se mai practică pe alocuri nu cred că are vreo valoare. Mă gândesc la gesturile simple, făcute mai ales în prag de Sărbători, când sărăcia din bucătărie îi deprimă, pe destui, de le vine să-şi ia câmpii…
Nu sunt un om bogat, n-am fost vreodată şi nici măcar nu-mi doresc să ajung. Cu toate astea, încerc să fac, atât cât pot, pentru semenii mei care o duc mai prost ca mine. Fie eu personal, fie ca „vârf de lance” al unei acţiuni în care să implic mai multă lume. Câteodată reuşesc, de mai multe ori nu. Se întâmplă să mă trezesc cu replici de genul „Da’ de când e „X” caz social? În contextul în care „X” are o armată de copii şi venituri ca vai de lume. Dar nu e caz social şi nu merită ajutat…
Mă gândesc că există semeni care nu au dus-o niciodată, de-a lungul existenţei, rău. Eu am avut perioade nefericite şi ştiu să le apreciez pe cele în care sunt pe linia de echilibru. Dar mulţi se complac în propriul egoism, nu privesc în stânga, nici în dreapta, pe scurt, nu le pasă!   
Şi-atunci, nu mai suntem nici măcar cyborgi, ca-n filmele SF, ci devenim roboţi în toată legea. Lipsiţi, printre altele, de zâmbetul senin de pe faţa celui căruia i-ai făcut un bine, atât cât ţi-a stat în puteri!
Carmen Moraru

Lungul drum de acasă… până acasă!

Când te naşti şi locuieşti într-un anumit loc, fără să vrei, ajungi să crezi undeva în subconştient că acela devine un univers, unicul, pentru început. Apoi, vestea despre imensitatea altor universuri îţi zdruncină sentimentul de „acasă”. Acasă nu poate fi peste tot, ci doar într-un câmp magnetic creat de propria persoană cu ajutorul sentimentului de confort. Tot ce rămâne înafara acestui câmp magnetic devine străin, îndepărtat şi înfricoşător. Cu timpul, însă, diametrul câmpului de familiaritate creşte şi începe să se mişte, dar poartă cu el amintirea primului său centru. Linia, care uneşte cele două „acasă” ale mele, e una destul de lungă, de vreo 450 de kilometri, din cel mai nordic punct al ţării, până în marea capitală din sud, dar stabilirea celui de-al doilea centru a fost făcută treptat, din fericire. De aceea am şi avut timp să analizez întregul proces.
Prima mea călătorie în Bucureşti a fost acum 3 ani. Nu ştiam unde sunt, cum se numesc străzile acelea, cum sunt ele poziţionate pe hartă, cum să ajung în cutare loc sau în altul, ci eram ca teleportată într-un loc de cinci ori mai mare decât orăşelul de provincie în care mă născusem, de 10 ori mai înalt şi de 15 ori mai gălăgios. Nu eram speriată, dar toate noţiunile de spaţio-temporalitate îmi erau date peste cap. Cum adică să petreci o oră pe drum, între destinaţii? Într-o oră străbăteam orăşelul meu în lung şi-n lat. Ca să nu mai vorbim că o călătorie cu tramvaiul era pentru mine (în copilărie, mai ales) o ocazie destul de rară şi un motiv de bucurie, pentru că întotdeauna destinaţia era un magazin din afara oraşului la care mergeam doar la anumite evenimente. Iar aici, erau zeci de tramvaie pe care ai fi putut să le iei!
Tot atunci am făcut şi prima mea călătorie cu metroul. Habar n-am de la ce staţie până la ce staţie. Ştiu doar că băiatul cu care mă plimbam a râs de mine când am întrebat uimită dacă mergem „cu metroul?!” şi că îmi spunea să mă port firesc, pentru că făcusem nişte ochi cât Bucureştiul de mari şi mă apropiam destul de mult de marginea peronului ca să văd şinele de tren. După aceea, o bună perioadă de timp, am nutrit o adevărată pasiune pentru mersul cu metroul, pentru mirosul specific din staţii - de plastic şi de metal, combinat cu mirosul patiseriilor de lângă peron, pentru sunetul de scârţâit de roţi, când ajunge trenul în staţie şi vocea caldă a femeii care spune articulat „Atenţie, se închid uşile!”. Ulterior, când am mai acumulat experienţă, am început să joc un fel de concurs cu mine însămi, încercând să nimeresc de fiecare dată locaţia peronului, odată cu vocea femeii - „Urmează staţia X, cu peronul pe partea Y.” Şi, desigur, am păstrat într-un cufăr cu amintiri prima mea cartelă de metrou. Începusem, de fapt să pun bazele unui nou „acasă”.
Acum, după 3 ani, iau metroul aproape zilnic, alergând şi fără prea multă filosofie. I-am învăţat chiar şi regulile nescrise, ca pe nişte coregrafii. Ghicesc locaţiile peroanelor înainte ca vocea femeii să zică măcar „Atenţie...”. Mă poziţionez în faţa uşilor înainte să ajungă metroul în staţie. Mă uit la feţele celorlalţi călători, la fel cum şi ei se uită la feţele celorlalţi (întotdeauna se creează un circuit intern al privirilor, nu poţi scăpa necercetat, mai ales dacă ai privilegiul de a sta pe scaun). Şi, uneori, când am chef de joacă, mă aşez cu spatele pe pereţii de cauciuc gros şi pliat ai joncţiunilor dintre vagoane, ca să simt adrenalina fiecărei curbe. Metroul nu mai reprezintă pentru mine un exotism, aşa cum era privit altădată, dar rămâne un factor special al unui nou „acasă” care nu mă lasă să intru în monotonia celorlalţi. Şi cred că ăsta e lucrul cel mai important atunci când se întâmplă o astfel de mutare de domiciliu, nu să devină pentru tine un loc atât de cunoscut, încât să fie insesizabil, ci, mai degrabă, să reuşeşti să-i atribui funcţii şi semnificaţii care să ţină numai de tine şi care să certifice zona de familiaritate despre care vorbeam mai sus.
Schimbările au fost multe, nu numai cele care ţin de dimensiuni matematice, distanţe şi timp, dar astea au fost cele mai pregnante. S-au schimbat atmosfera locului, oamenii, până şi limba, întrucâtva.
De curând, am revăzut locurile prin care m-am plimbat acum 3 ani, când eram pentru prima dată în Bucureşti. Şi revelaţia mea a fost una destul de mare. Acolo unde credeam eu că sunt undeva departe, în afara posibilităţilor mele de a înţelege geografia urbană a oraşului, eram de fapt destul de aproape de locurile astăzi cunoscute. Acolo pe unde treceam privind fascinată, neştiind unde sunt, eram de fapt în spatele unei zone prin care trec acum destul de des. Nu mai sunt nici distanţele astea ce-au fost! Pentru că, odată ce nivelul de familiaritate al câmpului magnetic creşte, creşte şi sentimentul de aproape, sinonim cu „acasă”.
Sabina BALAN

luni, 7 ianuarie 2013

La despărţire…

Ne aşezăm la masă. Privesc în gol şi mă întrebi dacă sunt ok. Absentă parcă, îţi răspund cu un simplu zâmbet. Ceri ospătarului două cafele. Mă prinzi de mână ca să-mi atragi atenţia; văd în privirea ta o părere de rău. Am ajuns acolo unde nu am vrut vreodată. Scoţi pe masă pachetul de ţigări, cheile şi telefonul. Îţi aprinzi o ţigară şi mă prinzi iar de mână. Chiar atât de rău îţi pare ?! Mă uit cu dispreţ spre telefonul tău. Acel telefon care suna mereu. Acel telefon care afişa numărul meu şi nu răspundeai. Acel telefon pe care te prefăceai că-l uiţi doar să nu-l mai auzi. Cine eşti tu de fapt ? Şi unde e iubitul meu ? Ce ai făcut cu el ? Şi ce cauţi tu aici ?
… Închid ochii. E prea târziu să mai schimb ceva. Tu eşti deja plecat, iar ea e deja acolo. Te uiţi la telefon. Aştepţi. Vrei ca timpul să se scurgă mai repede. Vrei să pleci. Nu mai ai răbdare. Ai fumat deja trei ţigări şi nici măcar nu a sosit cafeaua. Ştii că ea te aşteaptă. Aşteaptă să o suni. Aşteaptă să-i spui că eu sunt trecutul şi că ea e prezentul. Aş vrea să am putere să vorbesc. Dar am obosit. Vreau să mă întorc acasă. Să te găsesc dormind şi să mă aşez în pat lângă tine. Să dormim împreună. Atât. Cafeaua e aici. Mă întreb cum e ea şi nu sunt eu. Aproape că-mi pare rău pentru ea. Şi ea va ajunge aici. În acelaşi loc ca şi mine. Şi poate va simţi la fel. Sau poate nu. Sau poate mai rău. Mă cutremură gândul că voi găsi camera noastră goală. Că mă voi aşeza în pat şi voi îmbrăţişa o pernă. Că o voi strânge puternic în braţe şi că mi-aş dori să-mi ia durerea. Nu vor mai fi nopţi pierdute vorbite la telefon sau discuţii lungi pe internet. Nu vor mai exista seri în care ne vom face planuri despre “cum va fi când…”. Nu vom mai împărţi sunete, culori, zâmbete, sărutări, cearşafuri sau băuturi. Nu vom mai fi noi. Stingi a şaptea ţigară. Bei o ultimă gură de cafea. Îţi strângi lucrurile. Eşti gata să pleci. Eu sunt gata să rămân. Mă săruţi părinteşte şi mă îmbrăţişezi încet… Rămâi cu bine.. Recomandarea de astăzi: Anton Zap – Can’t tell you. See you soon !
Andra BOBOC

Imagini de la Festivalul Internaţional de folclor românesc „Să-mi cânţi cobzar” de la Cernăuţi

Detalii, pe http://www.interactiunietnice.ro/articol.php?id=644



joi, 3 ianuarie 2013

Voluntariatul şi leadership-ul, liant pentru membrii unui ONG din Bălţi

AIESEC este organizaţie internaţională fondată în 1948 de către 7 studenţi din Franţa, Belgia, Olanda, Suedia, Danemarka, Norvegia şi Finlanda. Această organizaţie se descifrează ca „The Association Internationale des Etudiants en Sciences Economiques et Commerciales” (Asociaţia internă a studenţilor în ştiinţă, economie şi comerţ). Activitatea de bază vizează Pacea şi împlinirea Potenţialului uman. AIESEC continuă să implementeze dezideratele de mai sus şi în cadrul  Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi, filiala locală a căreia a fost fondată în 2008 de către Iurii Babin, Svetlana Cologrivîh şi Cristina Bereghici.
Acest ONG este tot o organizaţie internaţională de studenţi ce are ca scop crearea tinerilor lideri: te ajută să înveţi, să te dezvolţi ca personalitate, să vii cu propria iniţiativă să îmbunătăţeşti şi să influenţezi spre bine mediul în care trăieşti, deci toate calităţile însuşite aici vor avea, în timp, un impact pozitiv în societate. Anul acesta, spre exemplu, în AIESEC am fost îndrumaţi cum să ne dezvoltăm cariera: la mai multe seminarii am avut training-uri la care am învăţat să experimentăm, dar, în acelaşi timp, am obţinut şi adevărată experienţă. 
Mi se pare extraordinar faptul, că se pune accent să fim activi încă din timpul facultăţii: studentul de azi şi profesionistul de mâine învaţă să alcătuiască şi să susţină un discurs profesionist, să dirijeze şi să lucreze în echipă şi încă multe alte elemente mai sunt învăţate pentru a ajuta tinerii să-şi găsească cu adevărat locul printre semenii săi.
Filiala AIESEC de la Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi este condusă în prezent de Diana Nanu, studentă la Facultatea de Filologie, mandatul ei fiind de un an. Toţi membrii săi practică în exclusivitate voluntariatul. Pentru cei care-şi pun întrebarea ce înseamnă şi ce semnifică în zilele noastre voluntariatul, voi zice că este o acţiune în care te încadrezi de bună voie, din proprie iniţiativă, nesilit de nimeni, în mod conştient şi îţi asumi responsabilităţile de rigoare. Voluntariatul este activitatea de interes public desfăşurată din proprie iniţiativă în folosul altora în asemenea domenii ca asistenţa socială, medicină, educaţie etc., fără a fi stimulat material.
Studenţii anului întâi, colegii mei de facultate, au venit la început în AIESEC cu neîncredere, dar acum venim din plăcere şi realizăm că am găsit aici o cale spre autocunoaştere, am descoperit propriul “scop”. Am devenit mai siguri şi timpul investit în această muncă creativă ne motivează să facem mai mult în proiectele aflate în derulare. Timp de 5 ani AIESEC dezvoltă proiectul “Get Ready” – are scopul de a-i călăuzi pe viitorii studenţi spre carieră, programul “GLOBEX “ – dezvoltă stagii de practică peste hotare în peste 110 ţări şi are la activ 63 de ani de experienţă. Din Republica Moldova 45 de tineri au participat şi au trăit o experienţă frumoasă în ţări cum ar fi Cehia, Polonia, Indonezia, Slovacia, Italia etc. Participanţii au posibilitate să lucreze în cadrul unui ONG, într-un proiect social sau într-o instituţie educaţională. Setul de activităţi este unul variat şi include: training-uri pe teme de dezvoltare personală; prezentarea ţării şi tradiţiilor; activităţi cu copiii; predarea limbii engleze elevilor sau studenţilor; lucrul în taberele de vară. Membrii vechi şi cei noi încearcă şi învaţă să gândească creativ, să realizeze obiective prin care o idee se transformă în realitate. Activitatea în echipă este cea mai bună formă de relaţionare şi implicare pe care o pot avea actualmente studenţii noştri.
Foştii membri şi cei care sunt azi în AIESEC cu greu găsesc calificativele ce ar caracteriza organizaţia, deoarece ea ne dezvoltă multilateral, apreciem şi privim lumea dintr-o altă perspectivă, cunoaştem oameni speciali, ne realizăm ca personalitate şi învăţăm mereu să investim forţe şi suflet ca să obţinem ceea ce ne-am propus pentru viitor.
Ioana POPA,
studentă Facultatea Limbi şi Literaturi Străine,
membru AIESEC, USB “A. Russo”, Bălţi

Istoria unei "perle" a ortodoxiei din Republica Moldova

1933. Biserica schitului Episcopiei. Autor prof. C.Tomescu
O perlă de artă poate exista numai atunci când ea este descoperită  şi cunoscută. O astfel de operă minunată este şi lăcaşul sfânt „Acoperămîntul Maicii Domnului” din satul  Sadovoie, municipiul Bălţi, construit de Sfinţia sa, Visarion Puiu, cea care vara anului 2013 va sărbători vârsta de 80 de  ani de la construcţie.
Numărul perlelor visarioniene înălţate în oraşul Bălţi a ajuns la şapte: Episcopia de Bălţi şi Hotin; Biserica cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena; Biserica cu hramul Cuvioasa Parascheva; Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Cimitirul Lungul; Biserica cu hramul  voievozii Mihail şi Gavriil; Biserica cu hramul Arhanghelul Mihail; reconstruita Biserică cu hramul Apostolii Petru şi Pavel.
Preafrumosul lăcaş ce se apropie de opt decenii de viaţă a fost construit pe moşia satului Sturzăuca, moşie care ulterior în anul 1948 devine satul cu denumirea Sadovoie. La început, această localitate purta denumirea de Sovhozul „Molotov”,  apoi Sovhozul „Gr. Cotovschi”.
1955. Sadovoie. Biserica schitului Episcopiei.  Autor   A. Bazîkin.

La 13 mai 1923, Episcopia de Bălţi ia în posesie această moşie agricolă de 100 ha şi 21 ha pentru construcţia gospodăriei viitorului schit şi Casei personalului monahal şi chilii. Pe terenul de 100 ha se cultivau zarzavaturi şi fructe pentru  Episcopie. În anul 1925, pe teritoriul acestui teren au fost construite Casa personalului monahal şi chilii. În vara anului 1931, se reîncep lucrările de construcţie a bisericii, acestea fiind finisate  în  vara anului 1933. Sfinţirea sfîntului lăcaş a fost oficiat în anul 1934. La casa preoţească s-a anexat şi o clopotniţă mică cu un clopot. Astăzi această clopotniţă are patru clopote, unul mare din perioada visarioniană, şi trei improvizate (din butelii de hidrogen). În perioada de redeschidere (1993), la aripa bisericii s-a anexat şi o construcţie pentru pălămărie.

1955. Sadovoie.  Ex-Casă monahală  şi viitoarea casă de locuit pentru  directorul de sovhoz  şi a  agronomului –şef.  Autor A. Bazîkin.
În  fosta  moşie, în anul 1948 au venit cu traiul oameni din toate împrejurimele lui, astfel devenind pe de-a dreptul satul Sadovoie. Schitul episcopal fiind închis de către sovietici, călugării au fost forţaţi să părăsească schitul. Biserica a devenit depozit, apoi casă de cultură ş.a. După Independenţa Republicii Moldova, biserica este dată sătenilor pentru oficierea serviciului divin. De la Independenţă pînă în prezent la păstorire au fost cinci preoţi[1], iar al şaselea este igumenul Inochentie (Oprea)[2]. Ministerul Culturii şi Cultelor al Republicii Moldova, la 18 iunie 1991[3], înregistrează parohia ortodoxă română din satul Sadovoie, raionul Glodeni. La 29 iulie 1992, acoperişul lăcaşului a fost schimbat de la ţiglă la tablă de brigada de constructori din satul Pelenia raionul Rîşcani. Astfel, biserica se redeschide pentru enoriaşi la 17 noiembrie 1993.          
Am avut  minunata ocazie să fac cunoştinţă cu o enoriaşă la biserica respectivă, unde în prezent slujeşte părintele iegumen Inochentie (Oprea). Aceasta este Albina (Bazîkin) Dobjanski.  Ea i-a adus  părintelui Inochentie două  fotografii  în care au fost prezentate biserica în anul 1950, când familia Bazîkin a emigrat în acest sat. Pe atunci ea avea vârsta de zece ani. Părinţii doamnei Albina au fost învăţători de clasele primare în acest sat. Pe lângă calitatea sa de învăţător,  Alexei Bazîkin[4] mai practica şi fotografierea. Pe parcursul vieţii tatăl a fotografiat o mulţime de evenimente care au avut loc în acest sat.
Tatăl Albinei Bazîkin i-a lăsat un sipeţel metalic în care s-au păstrat peliculele ce trebuiau transformate în fotografii. Doamna Albina ne-a mărturisit că aceste poze sunt unice şi nu au fost arătate publicului larg sau sătenilor. 
 1951. Sadovoie. Maria (Lazerovna) Bazîkin  lîngă  Ceasovnea bisericii schitului  Episcopiei.  Autor A. Bazîkin
1955, Sadovoie.  Primii dascăli – Alexei şi Maria Bazîkin  (în mijloc o rudă)  lîngă Biserica cu hramul Acoperămîntul Maicii Domnului.  
În satul Sadovoie slujbele divine sunt oficiate de monahul, igumenul Inochentie, acesta fiind în slujba bisericii din anul 1998. În  toţi aceşti ani, părintele Inochentie, cu ajutorul enoriaşilor şi a multor sponsori, au efectuat lucrări de reconstrucţie a bisericii: ridicarea Troiţei din ograda bisericii, schimbarea pristolului, reînnoirea icoanelor, reînnoirea iconostasului, aducţiune de gaz.
Istoria acestei biserici şi a localităţii Sadovoie e asemenea unei uşi duble ce se deschide cu greu, deoarece cheia mare şi ruginită a evenimentelor de demult, cu greu se învârte. În sfârşit, încuietoarea sipeţelului a cedat, scrâşnind jalnic din încheieturi şi oferind, tremurând, imagini de biserică, de artă, de strămoşesc...
Noie ROTARU,
student Universitatea de Stat „Alecu Russo” Bălţi


[1] Părinţii: Ioan din Răuţel; Pitirim din Sturzouca; Ioan (Pascal) din Sturzouca; Gheorghe (Bostaniu); Pantelimon.
[2] Conform Decretului Eparhiei de Bălţi, nr.01-01/044 din 20 martie 2006,  a fost numit în funcţie  de paroh al bisericii „Acoperămîntul Maicii Domnului” din Sadovoie, începînd cu 22 iunie 1998.
[3] Număru Certificatului nr.130, din 18.06.1991
[4] Născut în 1917 - 1991.