Atunci când scriu, îmi
place, uneori, să apropii ochii de minuscula bilă de la vârful pixului, ca să
văd, de la nivelul foii, cum se contopeşte lichidul creator (cerneala)
cu faţa imaculată şi perfect liniată a paginii de caiet. Privind această
atingere delicată şi fină îmi închipui,
involuntar, că obiectul scrisului (pixul) este ca o bărcuţă de hârtie, care
pluteşte nestingherită pe apele cristaline ale unui râu. În bărcuţa mea,
din păcate, încă, mai pătrunde apă,
fisurile existente îmi provoacă bătăi de cap şi inimă. Studiind specificul
fiecărei crăpături, încerc să le astup şi sunt convins că, odată realizat acest
lucru, nu voi face altceva decât să mă
delectez privind şi exploatând orizontul
imaginaţiei mele şi o să ating, plăpând, cu barca mea oglinda apei.
Prin această analogie am
vrut să spun că scrisul pentru mine, acum, este un migălos proces în care
încerc să-mi creez abilitatea de a transforma gândurile şi ideile în cuvinte pe
hârtie sau pe monitorul laptopului. În acest context facultatea la care învăţ
m-a ajutat să-mi construiesc “barca”, m-a trimis acolo de unde pot să iau cel
mai bun şi trainic lemn, cu care să-mi întăresc şubredul schelet al bărcii.
Îmi este foarte greu să
scriu, aceasta se întâmplă tocmai din faptul că nu pot să imortalizez în timp
real impulsurile gândirii mele. Nu pot, cum spunea cineva, să gândesc în scris,
trebuie mai întâi să trec printr-o perioadă în care îmi fac ordine în minte şi
îmi focusez atenţia doar spre ceea ce trebuie să scriu. Ador momentele când un text îl scriu dintr-un foc, instantaneu, fără
momente lungi de gândire şi chin creativ. Acum simt că datorită Facultăţii de
filologie şi a lecturii, timpul dintre concept şi realizarea textului se micşorează
îmbucurător.
Groaza cea mai mare o am
atunci când în faţa mea se află foaia albă, ce aşteaptă să fie umplută cu
sens. Mă sperie acest lucru, paradoxal
dealtfel, deoarece am textul în minte, dar imediat ce apăs prima tastă sau aşez pixul pe foaie
neatinsă, simt, la un moment dat, cum mi s-a întâmplat de multe ori, că
scap, în mod fatal, textul de sub control… O ia razna, cum îmi place să spun.
Deseori dacă nu transform o
idee în text scris, este ca şi cum nu aş purta ochelarii, care mă ajută să vad
conturul obiectelor, esenţa. Gândul devine palpabil, capătă o pondere mai mare
pentru mine, fiind uneori o poartă spre dezvoltarea ideii. Un simplu cuvânt scris devine pentru
mine o scânteie care poate aprinde rugul imaginaţiei.
Valentin BALAN, Facultatea de filologie,
USB “Alecu Russo”, Bălţi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu